Capitolul 4 din 6
De acum planta nu mai construiește structură, ci o umple pe cea pe care o are. Asta mută munca: intervii mai puțin, observi mai mult — și verifici o dată pe săptămână dacă rămâne umezeală între flori tot mai dense.
După trecere se întâmplă întâi opusul a ce te aștepți: planta continuă să se întindă, adesea destul de mult. Asta durează una sau două săptămâni și e motivul pentru care înălțimea la trecere era atât de decisivă.
Abia după aceea apar primii perișori albi la subsuorile frunzelor. De aici energia merge în flori, nu în înălțime.
Dacă în acest timp vezi că rămâi fără spațiu sub lampă, mai ai o opțiune: să legi ramuri în jos. Tăiatul nu mai e o opțiune.
Lista e scurtă și e partea cea mai importantă a acestui capitol.
În înflorire mai au sens două intervenții, ambele devreme și ambele cu moderație.
Scoaterea ramurilor de jos care aproape că nu primesc lumină: vor da doar flori mici și afânate și consumă energie care sus rentează mai bine. Se face o dată în primele două săptămâni, nu continuu.
Câte o frunză mare izolată care stă direct pe o floare poate pleca: acolo reține umezeală. Defolierea masivă nu e un truc pentru mai multă producție: planta își umple florile cu frunzele care îi rămân.
Florile devin grele, și mai repede decât crezi. O ramură care se apleacă sub propria greutate în săptămâna a șaptea se rupe în a opta.
Cel mai simplu e o plasă întinsă orizontal deasupra plantelor cât sunt încă destul de mici: ramurile cresc prin ea și se susțin singure. Dacă ai ratat momentul, leagă ramurile una câte una de tutori.
La timp înseamnă: înainte să pară necesar. O ramură deja aplecată e greu de îndreptat fără s-o rupi.
Florile dense și aerul umed și stătut sunt condițiile de care are nevoie mucegaiul florilor. Începe din interior și din afară se vede abia când lucrează de ceva timp — ca o frunză ofilită în mijlocul florii care iese fără nicio rezistență când tragi de ea.
Împotriva lui nu există tratament, doar prevenție: un ventilator care mișcă aerul între plante, distanță suficientă între ele și o extracție care chiar scoate aerul umed.
La asta se adaugă umiditatea însăși, care se scade în pași pe parcursul înfloririi. De la ce punct devine critică și cum se leagă de temperatură e, cu calculator, pe pagina VPD. Aici contează altceva mai mult: să te uiți în interiorul masei de plante o dată pe săptămână, nu doar de deasupra.
Crește clar de la mijlocul înfloririi și ajunge la maximum în ultimele săptămâni. Cine reacționează atunci, reacționează târziu.
Un filtru de cărbune pe extracție e soluția obișnuită. Ca să funcționeze, aerul trebuie să treacă prin el, nu pe lângă — adică: cortul trebuie să fie în ușoară depresiune, cu pereții puțin trași spre interior.
Florile câștigă mai ales densitate, nu mărime. În același timp frunzele de jos se retrag și se îngălbenesc: în această fază e normal și nu e o carență, atâta timp cât merge de jos în sus și florile rămân ferme.
Nevoia de nutrienți scade din nou spre final; vârful e la mijlocul înfloririi, nu la încheiere. Valorile pe faze sunt pe pagina de pH și EC.
Când exact se taie nu decide calendarul, ci planta — despre asta e un capitol aparte. Ce poți face până atunci: să planifici data în linii mari și să socotești uscarea, care mai ia două săptămâni bune.
Trei lucruri: ziua primilor pistili vizibili, orice lucru neobișnuit la frunze sau flori, cu data și săptămâna în care ai curățat ultima dată.
Primul punct e începutul real al timpului de înflorire: indicațiile băncii de semințe se referă de obicei la acesta, nu la ziua schimbării luminii. Dacă le notezi pe amândouă, data viitoare știi cât a durat propriul tău stretch.
În funcție de soi, între șapte și douăsprezece săptămâni, mai mult la cele cu înflorire foarte lungă. Indicația băncii se referă de obicei la ziua primilor pistili, nu la schimbarea luminii: între ele mai sunt una sau două săptămâni. Calculatorul datei recoltei le adună pe amândouă.
E normal și se numește stretch: în prima sau a doua săptămână înălțimea se dublează sau se triplează. Abia după aceea energia merge în flori. De aceea nu se trece la înălțimea finală, ci la o treime sau jumătate din ea.
Câte una izolată care stă direct pe o floare și reține umezeală, da, și devreme. Defolierea masivă la sfârșitul înfloririi costă recoltă: florile se umplu cu frunzele care rămân.
Spre sfârșitul înfloririi e normal: planta ia nutrienți din frunzele vechi și îi duce în flori. Îngrijorează dacă apare devreme în înflorire, urcă repede sau florile însele se înmoaie.
După o frunză ofilită sau decolorată în mijlocul florii care iese fără rezistență când tragi — dedesubt floarea e deja maronie în interior. De aceea trebuie să te uiți în interiorul masei de plante în fiecare săptămână, nu doar de deasupra. Zonele afectate se scot cu generozitate.
Se scade în pași pe parcursul înfloririi, pentru că florile dense și aerul umed creează împreună riscul de mucegai. Valorile țintă pe faze și legătura lor cu temperatura sunt, cu calculator, pe pagina VPD.
Mai bine nu. Stresul rădăcinilor costă recoltă, iar planta nu are timp să-l recupereze. Dacă ghiveciul a devenit mic, momentul era faza vegetativă: acum ajută doar udarea mai deasă și în cantitate mai mică.
De îndată ce ramurile se apleacă sub greutatea florilor, da. E mai ușor să întinzi din timp o plasă orizontală, cât plantele sunt mici: ramurile cresc prin ea și se susțin singure.
Clar de la mijlocul înfloririi, și mai puternic în ultimele săptămâni. Filtrul de cărbune trebuie montat înainte de acest moment — iar cortul trebuie să fie în ușoară depresiune, ca aerul să treacă prin filtru și nu pe lângă.
Depinde mai ales de cantitatea de lumină și de suprafață, mai puțin de soi. Un interval realist în loc de o cifră dorită îți dă calculatorul de randament — cifrele de pe ambalaj sunt valori maxime în condiții de laborator.
Ziua primilor pistili, orice lucru neobișnuit cu data: CRIS ține jurnalul offline pe telefon. În ciclul următor recunoști același tipar cu o săptămână mai devreme.