Capitolul 3 din 6
Acum planta crește mai repede decât va mai crește vreodată — iar tot ce schimbi la forma ei în acest timp decide câte flori va putea purta mai târziu. La trecerea în înflorire, structura e deja fixată.
Frunzele capătă degete — întâi trei, apoi cinci, mai târziu șapte — iar planta scoate un lăstar nou la fiecare subsuoară. Nu mai crește doar în sus, ci și în lățime.
E și momentul din care suportă mult mai mult: mai multă lumină, mai multă apă, mai mulți nutrienți. Reținerea care îi face bine unui răsad frânează o plantă în această fază.
Rădăcinile decid cât de mare se face planta, iar un ghiveci care devine prea mic o limitează. Invers, un ghiveci prea mare de la început nu e nici el un avantaj, pentru că pământul ud la care nu ajunge nicio rădăcină se usucă foarte încet.
De aceea se transplantează în pași, de obicei o dată sau de două ori în această fază. Momentul se citește pe plantă: dacă bea vizibil mai repede decât acum o săptămână, substratul e plin de rădăcini.
După transplantare, nu schimba nimic una-două zile. Nici îngrășământ, nici formare. Planta suportă de obicei mutarea fără semne, dar are deja destul de lucru.
Aceasta e adevărata decizie a fazei și nu are un răspuns valabil pentru toți: depinde de înălțimea de care dispui. Ca regulă, o plantă își dublează sau triplează înălțimea după trecerea în înflorire. Dacă schimbi la un metru, planifică pentru doi sau trei.
Socotește înapoi pornind de la înălțimea cortului, scăzând lampa și distanța de sub ea. Ce rămâne, împărțit la trei, e aproximativ înălțimea la care ar trebui să schimbi.
A doua mărime e timpul: patru săptămâni de vegetativ dau o altă plantă decât două. Dacă îți planifici data recoltei, fiecare săptămână în plus de creștere o mută exact cu acea săptămână.
La soiurile autoflorante decizia nu există: trec singure, independent de fotoperioadă. Acolo e potrivită o formare mai prudentă, pentru că planta nu are timp să-și revină.
O plantă lăsată în pace formează un vârf dominant și dedesubt ramuri mai mici. Sub o lampă asta nu ajută: vârful primește prea multă lumină, restul prea puțină. Formarea o împarte.
Planta crește spre lampă, iar distanța care săptămâna trecută era corectă săptămâna aceasta nu mai e. E gestul care se repetă regulat în această fază.
Prea aproape se recunoaște după frunze arcuite în sus și vârfuri decolorate chiar sub lampă; prea departe, după spații întinse între etajele de frunze.
Câtă lumină ajunge de fapt jos măsori cu un luxmetru, după conversie — valoarea scade cu pătratul distanței, așa că jumătate din distanță nu înseamnă dublul luminii, ci de patru ori mai mult.
Se declanșează prin orele de lumină: de la zilele lungi din vegetativ la douăsprezece ore de lumină și douăsprezece de întuneric. Faza de întuneric trebuie să fie neîntreruptă — o lumină scurtă la mijloc poate perturba trecerea.
Trecerea nu se vede imediat. Planta continuă întâi să se întindă, adesea una sau două săptămâni; abia după aceea apar primii perișori albi pe lăstari. Acest stretch e exact motivul regulii de mai sus.
De la trecere se schimbă și valorile țintă: mai puțină umiditate, alte proporții de nutrienți. Acesta e subiectul capitolului următor.
Patru lucruri: fiecare transplantare cu mărimea ghiveciului, fiecare intervenție de formare, înălțimea la trecerea la 12/12 și ziua trecerii.
Înălțimea la trecere e cea mai valoroasă notiță din tot ciclul. Data viitoare vei ști dacă ai trecut prea devreme sau prea târziu — iar pe acest dat eșuează majoritatea corturilor, nu pe lumină sau pe îngrășământ.
Cât o lași tu: la soiurile fotoperiodice decide ciclul de lumină, nu planta. De obicei trei până la opt săptămâni. Cum influențează asta data recoltei arată calculatorul datei recoltei.
Da. Ambele denumiri — plus scurtul „veg” folosit de cultivatori — înseamnă timpul dintre răsad și înflorire, în care planta face doar frunze și ramuri.
Când planta a atins cam o treime până la jumătate din înălțimea finală prevăzută: după aceea încă se dublează sau triplează. Factorul decisiv e înălțimea utilizabilă sub lampă, nu vârsta plantei.
Legarea joasă e mai blândă și nu costă creștere; topping-ul acționează mai puternic asupra structurii. Mulți le combină. La autoflorante, mai bine doar legare joasă: nu au timp să-și revină după o tăiere.
De obicei o dată sau de două ori. Semnalul nu e calendarul, ci consumul de apă: dacă planta bea vizibil mai repede decât înainte, ghiveciul e plin de rădăcini.
Mult mai multă decât un răsad, dar încă nu cât în înflorire. Marja țintă pe faze — și ce livrează de fapt distanța lămpii tale — e pe pagina PPFD și DLI.
Aproape mereu din prea puțină lumină: planta se întinde spre lampă. Mai rar, din prea multă căldură. Dacă reduci distanța, urmărește apoi vârfurile decolorate — acela ar fi celălalt extrem.
Cu măsură. Frunzele mari care acoperă complet un lăstar pot pleca. Cine defoliază masiv îi ia plantei suprafața cu care își susține creșterea: paguba e mai mare decât lumina câștigată.
Nu. Încep să înflorească independent de ciclul de lumină, de obicei după două până la patru săptămâni. De aceea fotoperioada rămâne la fel tot ciclul — iar ce se face la structură trebuie făcut devreme și cu prudență.
După niște perișori albi la subsuorile frunzelor: primii pistili. Apar la una sau două săptămâni după trecere. Până atunci planta continuă să se întindă, lucru normal care trebuie prevăzut.
Când ai transplantat, când ai făcut topping, la ce înălțime ai trecut la 12/12? CRIS păstrează asta, offline și fără cont. Acest singur dat decide mai mult în ciclul următor decât orice tabel.